Dupa o pauza atat de lunga incat nu-mi aduc aminte cat de lunga este, am fost, din nou, la teatru. Imi aduc aminte insa de ce am evitat sa merg la teatru in tot acest timp: pentru ca am considerat teatrul ca fiind un izvor de tristete si pentru ca am avut oricum parte de mai multe necazuri pana la 18 ani decat au majoritatea oamenilor intr-o viata intreaga. Si mai mult ca sigur ca daca nu ar fi fost vorba de o comedie nu m-as fi dus nici acum. Insa acum abia astept urmatoarea vizita la teatru.

Piesa pe care am vazut-o se numeste Biloxi Blues si il are in rol principal pe Tudor Chirila. Pe scurt, este povestea unui grup de recruti americani in timpul celui de-al doilea razboi mondial pregatiti pentru lupta de un superior exagerat poate de sever (nu sunt sigur, nu am facut armata ). Spre surprinderea mea, in timpul piesei nu zbarnaiau telefoanele mobile iar in public nu erau “barosani” decorati cu giuluri care sa vocifereze in timpul piesei asa cum a avut Cristi ghinionul, semn ca mai exista inca oameni care se duc la teatru din placere si nu pentru a-si afisa blanurile scumpe si/sau silicoanele.

Insa nu despre piesa in sine vroiam sa scriu pentru ca nu sunt critic de teatru, ci despre ce mi-a ramas in minte dupa ce am vazut-o: “…scriu despre ce gandesc si ce cred despre ceea ce se intampla.” Sunt cuvintele unuia dintre soldati, cel care joaca rolul povestitorului (Eugene Jerome daca imi amintesc corect) si care imi rasuna si acum in minte. Mi-am dat dat seama ca nu am avut niciodata ocazia sa scriu despre viata in general asa cum a facut autorul piesei, ci doar despre Google, Internet, software, calculatoare si alte subiecte de acest gen. Si mi-as fi dorit atat de mult!

Ma simt viu pentru ca aceasta piesa m-a facut sa imi recunosc mie insumi anumite aspecte ale caracterului meu pe care ma chinui sa le ascund si pe care le-am recunoscut in personajul povestitorului. M-am nascut si voi muri un timid, care va fi la fel de timid la 88 de ani cu babuta lui, la fel cum era la primele intalniri. Un timid care scria pana nu demult poezii pe care le parola si cripta cu parole peste parole pentru a nu fi descoperite de ochi indiscreti. Unul care a invatat sa-si ascunda trairile interioare si sentimentele in spatele unei mimici impasibile si care are nevoie de ajutor pentru a reinvata sa traiasca si sa se bucure in adevaratul sens al cuvantului. Ajutor!

Ma simt viu pentru ca aceasta piesa m-a facut sa recunosc ca sunt un inadaptat al acestor vremuri care nu stie si nu poate sa minta, care isi jigneste prietenii si apropiatii spunandu-le ce gandeste, care nu poate sa mimeze ca ii plac oamenii pe care de fapt nu ii sufera si care nu poate dormi cu gandul unui compromis. Ma simt viu pentru ca aceasta piesa m-a facut sa recunosc ca sunt un romantic fara speranta de schimbare si un naiv pentru care o privire sincera face cat 1000 de promisiuni. Ajutor!

Ma simt viu pentru ca mai exista inca speranta si pentru mine. Ajutor!